luni, 17 mai 2010

Iubesti copilul din tine?


Primul pas ar fi să îţi dai seama cât de mult te iubeşti cu adevărat.Pentru asta ar trebui să înţelegi că există în tine un copil care are nevoie de răbdare,de toleranţă,de încurajare,de dragoste,de tandreţe...
I le acorzi?
Ţi se petrece să-i spui „poveşti cu balauri”,despre tot felul de lucruri pe care le va pierde în curând,despre cât de ghinionist este sau ce puţine şanse are să reuşească?Se numeşte pesimism,şi copilul din tine este trist şi deprimat mult timp după ce îi spui aceasta.
Uneori îi explici în amănunt nenumăratele reuşite ale altora care lui„nu îi vor fi niciodată accesibile”?Numele acestui comportament este invidie şi gelozie,şi pe el îl face să-şi piardă încrederea în sine.
Îl stârneşti, promiţându-i mereu noi şi noi plăceri – pe care e clar că nu i le poţi oferi la nesfârşit? Îi trezeşti astfel pofta nemăsurată care îl face avid şi veşnic nemulţumit.
Ii explici uneori că ceilalţi sunt vinovaţi de eşecurile lui şi că ar trebui să le dea o lecţie?Îl înveţi astfel ura,iar violenţa care o însoţeşte îl umple de răni adânci.
În plus,ca să mai„îmbunezi”un pic situaţia,îi spui că nu contrează câte îndură,tot el este„centrul Universului”?Orgoliul pe care i-l trezeşti astfel,în mod paradoxal, îi alimentează complexele de inferioritate...
Toate aceste obiceiuri nefaste îi rănesc mult mai puţin pe cei din jur decât pe cei care le practică.
Dacă ţi se mai petrece uneori să te comporţi astfel cu tine însuţi înseamnă că încă nu te iubeşti suficient...
Copilul din tine are nevoie de dragostea ta. Tot restul – iubirea şi aprecierea celorlalţi, satisfacţiile de tot felul, diferite idei şi teorii metafizice – nu îl vor linişti decât pentru scurt timp.
Periodic el va deschide ochii,va înţelege că nu a primit ce îi trebuie şi va reîncepe să plângă.
Cum anume?Cuvintele aspre adresate celorlalţi,reproşurile,ironia,violenţa(fizică sau verbală),neîndurarea,răceala sufletească,tristeţea,neîmplinirea,nerăbdarea, împrăştierea – toate acestea sunt semne care îi anunţă pe ceilalţi că în tine există un copil care plânge.
O relaţie de iubire între două fiinţe care nu ştiu aproape deloc să se iubească pe ele însele este ca o punte îngustă peste un abis.
Fiecare din cei doi speră că celălalt va reuşi miracolul să umple golul – să îi ofere atât de mult încât să îl scutească de necesitatea de a se descoperi şi iubi pe Sine.Evident,este doar o himeră...
Atunci când nu mă iubesc pe mine însumi voi avea mereu nevoie de tot mai multe dovezi de iubire de la celălalt.Dacă nu mi le oferă mă voi considera îndreptăţit să mă supăr.Dacă mi le oferă din plin,dar eu nu simt că merit cu adevărat atât de mult,voi gândi că pur şi simplu se înşeală,că totuşi este o persoană naivă,iar dragostea sa va începe să mă sufoce...
De fapt,nu voi reuşi niciodată să primesc de la ceilalţi mai mult decât sunt capabil să-mi ofer eu însumi.
Dimpotrivă,atunci când aducem în relaţiile noastre starea de împlinire pe care o conferă o veritabilă iubire de Sine,interacţiunea se stabileşte pe cu totul alt nivel.
Nu mai este vorba de acea„foame de iubire” care face ca interacţiunea cu celălalt să fie o necesitate stringentă şi dureroasă,ci de revărsarea unui prea plin.
În felul acesta „a dărui” şi „a primi” dobândesc o altă semnificaţie.Atunci când îl eliberez pe celălalt de „obligaţia” de a vindeca rănile pe care mi le provoc singur prin faptul că nu mă iubesc,îi las timp pentru a savura iubirea.
Unul din locurile comune ale gândirii umane este că nu merităm iubire atunci când greşim.De aceea,când ne simţim vinovaţi ne refuzăm cu şi mai multă îndârjire iubirea,şi astfel greşim mai mult,învârtindu-se iar şi iar în acelaşi cerc.
Totuşi,din punct de vedere divin lucrurile stau puţin altfel:tocmai cel care greşeşte(„Fiul risipitor”)are nevoie de mai multă iubire pentru a se putea redresa. De aceea,în dovezi de iubire pe care le primeşti de la tine însuţi atunci când te iubeşti cu adevărat:te bucuri mai mereu de o sănătate aproape perfectă.Nu ţi se petrec aproape niciodată accidente,nici măcar acel gen de„incidente stupide”care lasă în urmă vânătăi,zgârieturi şi alte semne de„bună purtare”.
Nu te cerţi cu ceilalţi(nici măcar în gând)iar dacă trebuie să îţi susţii punctul de vedere o faci cu calm,bunăvoinţă,toleranţă şi fermitate.
Dispare acea stare de aviditate care altfel te face să-ţi petreci viaţa aşteptând mereu cu nerăbdare câte ceva(iubitul,filmul,cina,vacanţa,banii etc.)
Trăieşti deseori o stare interioară de transparenţă şi luminozitate pe fundalul căreia gândurile şi sentimentele se conturează calm,fără confuzii sau conflicte interioare.
A face pace cu tine însuţi,într-un mod plin de luciditate şi dragoste,este primul pas către veritabila cunoaştere de Sine care aduce simultan la suprafaţă culmile cele mai sublime ale personalităţii dar şi abisurile cele mai întunecate.
Dacă nu te iubeşti cu adevărat nu vei avea niciodată tăria să te priveşti în faţă, exact aşa cum eşti – OM – supus greşelii,tentaţiilor căderilor,dar totodată capabil să oglindeşti în inima ta măreţia cerului!

duminică, 16 mai 2010

Sa invatam sa ne iubim!

Te-ai gândit vreodată că nu te iubeşti destul?Sau poate eşti dintre aceia care consideră că nu este nevoie să se iubească deloc pe ei înşişi,că aceasta este chiar un act imoral sau nespiritual – singura datorie a  ta fiind aceea de a-i iubi pe ceilalţi şi de a se neglija mereu pe el însuşi.
Ei bine,dacă gândeşti astfel,s-ar putea să te înşeli.
Există autori,precum Lise Bourbeau – fondatoarea celei mai renumite şcoli de dezvoltare personală din Quebec,a cărei filosofie de viaţă este difuzată azi în 22 de ţări şi în 9 limbi – care afirmă că bolile sunt semnalul de alarmă pe care corpul nostru îl trage pentru a ne avertiza că nu ne iubim suficient.
Cu alte cuvinte,aglomeraţia din policlinici şi spitale poate fi considerată un barometru al iubirii pe care oamenii din societatea actuală o au pentru ei înşişi!
Mulţi dintre noi visăm la sufletul pereche,la acea relaţie care,printr-o iubire totală şi necondiţionată va umple golul din inima noastră şi ne va vindeca toate rănile sufleteşti.
Şi totuşi,la fel de mulţi ignorăm întreaga viaţă pe cineva care este foarte aproape şi care tânjeşte mereu după iubirea noastră: ne ignorăm pe noi înşine!
Foarte multe din rănile sufleteşti pe care le avem ni le provocăm noi înşine prin modul inadecvat în care ne privim.În momentul în care începem să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem dispare brusc o mare parte din agresiunile care ne obişnuisem să credem că provin din exterior.
Pentru simplul motiv că violenţa exterioară are nevoie de mintea noastră agresivă pentru a ajunge în interior,altfel singurul ecou pe care îl trezesc în noi este compasiunea.
Dimpotrivă,o minte agresivă la adresa propriei fiinţe ne poate răni fără oprelişti,in numeroase moduri:gânduri de descurajare,de neputinţă,sentimente de inferioritate,stări de revoltă,frici etc.
În funcţie de cât de des permitem astfel de manifestări inferioare,ele capătă forţă.Astfel,agresiunea noastră faţă de noi înşine creează breşa  prin care Universul ne răneşte.
Justa măsură în iubirea de sine este aproape la fel de greu de dobândit ca şi cunoasterea de sine.
Oscilăm mereu între mândrie şi disperare.Când universul nostru individual funcţionează cum ne place,luăm aceasta drept un semn al valorii noastre personale şi un motiv de mândrie.
Când nu ne mai oferă suficiente satisfacţii considerăm că nu merităm iubirea lui Dumnezeu şi ne lăsăm cuprinşi de tristeţe.Astfel,val după val şi abis după abis,ne petrecem întreaga viaţă fără a ne iubi vreodată cu adevărat.
După numeroase treceri de la o extremă la alta,pare să se schiţeze o cale de mijloc:autocompătimirea – care nici ea nu are nu are de fapt nimic de a face cu iubirea de sine,ci dimpotrivă provoacă tot atât de multe răni ca şi orgoliul sau neîncrederea în sine.
Există multe piedici în calea manifestării unei veritabile iubiri de sine.Blocajul cel mai superficial constă în ideea preconcepută că „nu este necesar (sau moral) să mă iubesc pe mine însumi”.Totuşi,acesta este doar un pretext pentru a nu recunoaşte că nu suntem (deocamdată) capabili să manifestăm această iubire. 
Fie că se referă la exterior sau la propria fiinţă,iubirea este totdeauna o probă de nobleţe interioară.Ea implică curaj,dăruire,dilatare a conştiinţei.
La nivel uman,cu excepţia fiinţelor extrem de elevate,rareori iubirea se prezintă în forma sa pură.Ea nu este aur,ci nisip aurifer.De aceea o relaţie de iubire implică totdeauna răbdarea de a alege fir cu fir ceea ce este pur de ceea ce este impur.
Reuşim să-i convingem pe ceilalţi că îi iubim,dar este imposibil să nu sesizăm cât de multe lacune are încă această iubire.Aşa încât,în ceea ce ne priveşte pe noi înşine,nu ne mai străduim să ne amăgim că ne iubim ci preferăm să argumentăm că nici nu este necesar să o facem.
A explora iubirea de Sine înseamnă printre altele a pătrunde în acel domeniu misterios în care iubirea există,dar este lipsită de sentimentalisme.Aceasta este o lecţie fundamentală în lipsa căreia nu ne putem maturiza cu adevărat din punct de vedere afectiv.
Practic,prima poveste de dragoste adevărată este cel mai uşor să o ai cu tine însuţi,pentru că porneşti din punctul în care ajungi cu „celălalt” abia după o relaţie de câţiva ani,când reuşeşti să spulberi multe din iluziile perfecţiunii de la început.
Şi pentru că,deşi probabil ţi-ai spulberat de mult iluzia propriei perfecţiuni...de tine nu te poţi despărţi!Va trebui să mergi împreună cu tine până la capăt.
Dincolo de orice sentimentalisme,iubirea este o căutare sinceră şi continuă a binelui,armoniei,frumuseţii – pentru tine şi pentru cei pe care îi iubeşti.
Dacă această căutare nu există,sau este sufocată de multe tensiuni,confuzii,avidităţi, nseamnă că trebuie să alegi cu mai multă atenţie„nisipul aurifer” al universului tău interior.Totodată iubirea înseamnă răbdare, toleranţă,transparenţă...
Este foarte frumos să înveţi toate acestea în interacţiunea cu ceilalţi,dar dacă relaţiile pe care le-ai avut până acum nu ţi-au oferit această ocazie nimic nu te împiedică să începi chiar acum raportându-te la tine însuţi.
Cât de mult de iubeşti cu adevărat?
Primul pas ar fi să îţi dai seama cât de multe te iubeşti cu adevărat. Pentru asta ar trebui să înţelegi că există în tine un copil care are nevoie de răbdare,de toleranţă,de încurajare,de dragoste,de tandreţe...
I le acorzi?

Premiulet:)

Ii multumesc Ingerasului atat de drag mie pt premiu:)Ii multumesc ca nu m-a uitat nici de data asta si ii tin pumnii pt examenele care urmeaza:*:*:*
 Unde merge premiul?la toti prietenii mei:)Pupicei dulci